Înfiinţată în anul 1964, APR a continuat prin membrii săi fondatori de atunci tradiţia academică precomunistă (Societatea de Psihologie – înfiinţată de Florian Ştefănescu-Goangă în 1931 şi Societatea de Cercetări Psihologice – înfiinţată de Constantin Rădulescu-Motru în 1934), a asigurat supravieţuirea psihologiei în anii de restrişte din perioada comunistă şi a stimulat/garantat dezvoltarea psihologiei ca ştiinţă şi profesie după Revoluţia Anticomunistă din 1989.

În timp ce Colegiul Psihologilor din România (CPR) este focalizat pe profesia de psiholog (pentru psihologii cu drept de liberă practică), APR trebuie să asigure inputul ştiinţific constant – ex. prin ghiduri metodologice şi de bune practici – pentru ca această profesie să nu rămână una revolută. Vă rog să vă imaginaţi cum ar arăta astăzi medicina, dacă din secolul XIX aceasta nu ar fi beneficiat şi asimilat rapid noile cercetări ştiinţifice, ci s-ar fi bazat doar pe dezvoltările derivate din empirismul practic transformate în reglementări ale profesiei. Probabil că diferenţele faţă de tămăduitori, pseudoştiinţă şi nonştiinţă ar fi fost greu decelabile.

Scurt istoric al psihologiei din România și al APR

Prerechizitele ştiinţei şi practicii psihologice la nivel internaţional pot fi identificate încă din Antichitate, urmând apoi dezvoltarea filosofiei şi ştiinţelor. Înainte de apariția formală a psihologiei ca știință/practică, filosofii și oamenii de știință au studiat și au predat despre fenomenele psihologice.

Termenul de “psihologie” a fost utilizat prima dată în tratatul lui Marko Marulic (1450-1524) – Psichiologia de ratione animae humanae -, dar din lucrare nu a supraviețuit niciun exemplar. Christian Wolff scrie două lucrări care au supraviețuit și ca text, care reprezintă astfel primele lucrări existente care utilizează termenul de psihologie: Psychologia empirica (1732) și Psychologia rationalis (1734). Termenul a fost apoi preluat și utilizat în diverse lucrări de specialitate și enciclopedii.

În mod formal însă, psihologia ca ştiinţă s-a născut la Leipzig, prin laboratorul de psihologie experimentală înfiinţat de Wilhelm Wundt, în anul 1879. Psihologia este astăzi o ştiinţă/profesie fundamentală pentru buna funcţionare a societăţilor umane, dovadă fiind prestigiul social de care se bucură şi caracterul elitist al programelor de studiu/formare în psihologie din toată lumea.

În România au existat preocupări vechi asupra psihologiei, iar oamenii de cultură şi de ştiinţă români au scris și au predat și aspecte de psihologie, mai mult sau mai puţin tangente domenilor lor. Dar dezvoltarea psihologiei în România ca știință/practică a parcurs o serie de etape, pe care le prezentăm succint (pentru detalii vezi referinţele bibliografice).

I. ŞCOLILE ACADEMICE

1. Şcoala Fondatoare/Generaţia de Aur – Perioada Pre-comunistă

Psihologia din România s-a născut în directă conexiune cu Şcoala de la Leipzig, prin foştii doctoranzi ai lui Wilhelm Wundt:

• Eduard Gruber – a înfiinţat la universitatea din Iaşi, în 1893, primul laborator de psihologie experimentală din România şi a introdus primele cursuri de psihologie experimentală asociate laboratorului. La data respectivă doar 10 ţări din lume aveau laborator de psihologie. Înainte de psihologie, Eduard Gruber a activat în domeniul literelor/lingvistică, doctoratul în psihologie asupra “luminozităţii culorilor”, fiind obţinut, la Leipzig, cu Wundt în 1893. Desfiinţat în 1896 ca urmare a morţii lui Eduard Gruber, laboratorul nu a reuşit să creeze o şcoala puternică de psihologie experimentală în România, funcţionând doar 3 ani. La Iaşi însă, prin Mihai Ralea (umanist, cu doctorat în litere/filosofie și drept/ştiinţe politice, în Franţa), se înfiinţează în 1925 o Catedră de Psihologie şi Estetică, iar mai apoi, în cadrul Departamentului de Pedagogie se naşte o echipă de psihologi, în jurul profesorului Vasile Pavelcu (cu doctorat în psihologie, în Franța), cele două combinate generând o şcoală puternică de psihologie de sorginte umanistă (ex. Ralea, Pavelcu și colab.), psihologia fiind aici în strânsă conexiune cu literele, dreptul, filosofia şi pedagogia.

• Constantin Rădulescu-Motru – a introdus la universitatea din Bucureşti, în 1897, primele cursuri universitare de psihologie experimentală în cadrul Catedrei de Istoria Filosofiei Antice şi Estetică. În 1898/1900 această catedră devine Catedra de Psihologie Experimentală, iar în 1906 a fondat un laborator de psihologie experimentală, asociat catedrei. Din 1909, structurile academice se reorganizează, iar profesorul Constantin Rădulescu-Motru devine titular în Catedra de Psihologie, Logică şi Teoria Cunoaşterii. Constantin Rădulescu-Motru obţine doctoratul în psihologie la Leipzig, cu Wundt, în 1893, cu o temă despre “Kant şi cauzalitatea în natură”. Înfiinţează Societatea de Cercetări Psihologice (1934) şi trei reviste de specialitate: Revista de Psihologie Experimentală şi Practică (în 1931 – probabil prima revistă de specialitate din ţară, dar care se pare că funcţionează doar un an); Analele de Psihologie (1934-1943) şi Jurnalul de Psihotehnică (1937-1941). Seria de cursuri susţinute în 1895 de Alfred Binet la universitatea din Bucureşti la invitaţia ministrului Take Ionescu, cursuri audiate şi de Constantin Rădulescu-Motru, a avut de asemenea un rol important în stimularea psihologiei experimentale/ştiinţifice în Bucureşti şi în România. Pornind de la aceste baze, se creează la Bucureşti o şcoală puternică de psihologie de sorginte umanistă (Constantin Rădulescu-Motru şi colab.), psihologia fiind aici în strânsă conexiune teoretică şi organizatorică cu filosofia (uneori încurajată/practicată chiar de către Constantin Rădulescu-Motru).

• Florian Ştefănescu-Goangă – a înfiinţat la universitatea din Cluj (-Napoca), în 1919, o Catedră de Psihologie, iar în 1921/1922 primul institut de psihologie din România – Institutul de Psihologie Experimentală, Comparată şi Aplicată -, reunind componentele de cercetare, predare (catedra de psihologie înfiinţată în 1919) şi de practică psihologică. Îşi obţine doctoratul în psihologie la Leipzig, cu Wundt, în 1911/1912, cu tema “tonalitatea afectivă a culorilor”. Florian Ştefănescu-Goangă înfiinţează în 1938 cea mai longevivă revistă de specialitate din ţară din această perioadă – Revista de Psihologie Teoretică şi Aplicată (1938-1949). De asemenea, în 1931 pune bazele primei organizaţii profesionale a psihologilor din România, şi anume Societatea de Psihologie. Se creează astfel la Cluj-Napoca o şcoală puternică de psihologie experimentală (ex. Goangă, Roşca, Mărgineanu și colab.), în care psihologia este promovată ca ştiinţă şi practică de sine stătătoare (Florian Ştefănescu-Goangă a încuraja şi practicat o ştiinţă psihologică independentă, nu ca parte a altor ştiinţe, dar în colaborare cu alte ştiinţe).

În perioada precomunistă, psihologia românească era perfect ancorată în psihologia internaţională – ex. psihologii români publicând în străinătate şi fiind membri în organizaţiile internaţionale de profil -, România devenind în 1938 candidat la organizarea celui de al 12-lea Congres Internaţional de Psihologie al International Union of Psychological Science.

2. Şcoala de legătură – Perioada Comunistă

În perioada comunistă, vechea Şcoală Fondatoare de psihologie a fost desfiinţată (ex. psihologi ca Nicolae Mărgineanu sau Florian Ştefănescu-Goangă au fost întemniţaţi), deoarece nu a dorit sa devină suportul instaurării noii ideologii comuniste (ex. de formare a omului nou). Prigoana a fost drastică mai ales în primii ani ai instaurării regimului comunist. Cu toate acestea, ulterior, sub impactul unor personalităţi academice de excepţie, mai bine integrate în regimul comunist – Mihai Ralea şi Alexandru Roşca –, psihologia românească supravieţuieşte şi chiar evoluează ştiinţific şi profesional într-o oarecare măsură, dincolo de presiunile ideologiei, urmând ca apoi să se prăbuşească din nou sub loviturile regimului comunist.

În mediul universitar, la Cluj-Napoca, profesorul Alexandru Roşca conduce Catedra de Psihologie din 1946 până în 1977, când psihologia se desfiinţează şi se interzice ca specializare în universităţile româneşti; prin tradiţia doctorală Goangă-Roşca, există o legătură academică cu şcoala fondatoare de la Leipzig. La Bucureşti, şeful Catedrei de Psihologie devine Mihai Ralea (1948-1964), urmat apoi, până în 1977, de Gheorghe Zapan şi de poetul Mihai Beniuc. La Iaşi, Catedra de Psihologie-Pedagogie este condusă de Vasile Pavelcu până în 1970, iar apoi, până în 1977, de colegi pedagogi.

În Academia Română (Academia RSR) Mihai Ralea înfiinţează în 1956 Institutul de Psihologie (condus apoi între 1965 şi 1970 de profesorul Alexandru Roşca), iar în 1955 Revista de Psihologie asociată acestuia (din 1964 apare şi Revue Roumaine de Sciences Sociales). Institutul avea rol de ghidaj ştiinţific/metodologic pentru psihologia din România, inclusiv pentru unităţile psihologice din mediul social (ex. spitale, şcoli, transporturi/CFR/aviaţie, etc.). Institutul a fost transferat în 1970 către Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice, iar din 1978 funcţionează ca Institutul de Cercetări Pedagogice şi Psihologie al ministerului educaţiei, focalizat mai ales pe psihologie educaţională/şcolară. Institutul a fost desfiinţat în 1982 ca urmare a scandalului meditaţiei transcedentale, în acest fel unităţile psihologice rămânând fără ghidaj ştiinţific/metodologic. APR a preluat în cea mai mare parte rolul de ghidaj al ştiinţei psihologice şi al relaţiei acesteia cu practica/profesia, rol pe care îl menţinem şi dezvoltăm şi astăzi.

Toate dezvoltările ştiinţei şi practici psihologice se anulează din nou în anul 1977, când specializările/catedrele de psihologie din universităţi sunt desfiinţate (inclusiv profesia din nomenclatorul de meserii), iar în 1982 se desfiinţează cercetarea în domeniu, prin desfiinţarea Institutului de Cercetări Pedagogice şi Psihologice. Psihologia fusese deja scoasă din manualele de liceu din 1972. Desfiinţarea este din nou legată de faptul că nici noua psihologie, stimulată chiar de către regimul comunist, nu s-a supus complet acestuia, ci s-a ambiţionat să rămână o ştiinţă onestă şi nu s-a angajat suficient în slujba ideologiei şi în formarea omului nou şi a noii orânduiri socialiste/comuniste.

În perioada comunistă, psihologia românească începe să nu mai aibă forţa de odinioară în aria internaţională a psihologiei, fără însă a fi izolată în perioada de vârf a activităţii profesorilor Mihai Ralea şi Alexandru Roşca şi a colaboratorilor acestora. Ulterior, după 1977 aceasta devine tot mai izolată şi vetustă, ca urmare a accesului dificil la resursele de specialitate şi la viaţa academică internaţională.

3. Şcoala modernă – Perioada Post-comunistă

În anul 1990 s-au reluat specializările/catedrele de psihologie în universităţile din vechile şi marile centre academice ale ţării – Cluj-Napoca (Ioan Radu), Bucureşti (Paul Popescu-Neveanu) şi Iaşi (Adrian Neculau) -, care de aici s-au extins astăzi în mai multe universităţi ale ţării. Prin şcoala doctorală Goangă-Roşca-Radu există încă la universitatea din Cluj-Napoca o legătură academică tradiţională/generaţională cu şcoala fondatoare de la Leipzig.

De asemenea, în 1990 s-a reînfiinţat Institutul de Psihologie în cadrul ministerului educaţiei, care a revenit în acelaşi an în cadrul Academiei Române sub numele de Institutul de Psihologie “Mihai Ralea” (din 2001 a format, împreună cu Institutul de Filosofie, Institutul de Filosofie şi Psihologie “Constantin Rădulescu-Motru”, rămând ca Departament de Psihologie în cadrul acestui institut).

Astăzi psihologia românească este reintegrată în aria internaţională a psihologiei, încercând să-şi recâştige prestigiul şi impactul din timpul generaţiei de aur.

II. ASOCIAŢIILE PROFESIONALE

Asociaţia Psihologilor din România (APR) – APR s-a înfiinţat în anul 1964 (5 martie), funcţionând până în prezent. Imediat după înfiinţare, din 1964, devine membră în International Union of Psychological Science. Prin unii dintre membrii fondatori şi conducătorii ei (ex. Alexandru Roşca), aceasta moştenea tradiţia academică a societăţilor înfiinţate de Florian Ştefănescu-Goangă (Societatea de Psihologie – 1931) şi Constantin Rădulescu-Motru (Societatea de Cercetări Psihologice – 1934). APR era formată iniţial din psihologi care activau în universităţi, unităţi de cercetare şi în domenii aplicative. Iniţiată de profesorul Mihai Ralea (și condusă de acesta în 1964), alături de profesorii Mihai Beniuc, Tatiana Slama-Cazacu, Alexandru Roşca şi alţi colegi (vezi AICI pentru actul de constituire), aceasta a fost condusă şi dezvoltată de profesorul Alexandru Roşca din 1965 până în 1990, în calitate de preşedinte APR (alături de alţi colegi, între care vicepreşedintele APR Valeriu Ceauşu a avut un rol mai activ). Întâlnirile anuale aveau loc, de obicei, la Institutul de Psihologie al Academiei Române (între 1978-1982 la Institutului de Cercetări Pedagogie şi Psihologie al ministerului educaţiei, iar din 1982 în alte locaţii). În cadrul întâlnirilor anuale – de obicei organizate în luna octombrie – se prezentau lucrări ştiinţifice şi avea loc primirea de noi membri. După Revoluţia Anticomunistă din 1989, APR a trebui să se reorganizeze prin prisma noilor reglementări legislative, astfel că în 1990, la initiativa mai multor psihologi, APR s-a reorganizat (initial având chiar şi filiale locale), iar noul preşedinte a fost ales profesorul Mihai Golu (acesta a condus APR până în 1999). În anul 2000 a fost ales ca preşedinte APR profesorul Nicolae Mitrofan, care a rămas de drept preşedintele APR până în 2017 (conducând însă APR, din 2005, împreună cu profesorul Mircea Miclea). Din anul 2017 noul preşedinte al APR este profesorul Daniel David.

Pentru a-şi atinge funcţia principală  de stimulare a ştiinţei psihologice şi a relaţiei bidirecţionale cu practica/profesia psihologică, APR a angajat organizarea periodică, la un interval nu mai mare de 4 ani, a unor conferinţe naţionale (deşi peridiocitatea planificată, din diverse motive obiective, nu a putut fi respectată). Conferinţele naţionale organizate până acum sunt următoarele:

• 1966 – Conferinţa Naţională de Psihologie de la Bucureşti
• 1968 – Conferinţa Naţională de Psihologie de la Bucureşti
• 1971 – Conferinţa Naţională de Psihologie de la Bucureşti
• 1979 – Conferinţa Naţională de Psihologie (Colocviul Naţional de Psihologie) de la Bucureşti

În 1972 psihologia a fost scoasă din curriculum liceal, iar în 1977 eliminată ca specializare universitară şi prezenţă în nomenclatorul de meserii, astfel că această “conferinţa” a devenit “colocviu”, pentru a nu irita şi a atrage atenţia autorităţilor asupra ei.

• 1984 – Conferinţa Naţională de Psihologie (Colocviul Naţional de Psihologie – Psihologia în România) de la Bucureşti

Pe lângă represaliile din anii ’70, în 1982 se desfiinţase Institutul de Cercetări Pedagogice şi Psihologice, astfel că şi această “conferinţa” a fost menţinută ca un “colocviu”.

• 1994 – Conferinţa Naţională de Psihologie de la Bucureşti
• 2002 – Conferinţa Naţională de Psihologie de la Neptun (unde s-a planificat organizarea Colegiului Psihologilor din România/CPR)
• 2004 – Conferinţa Naţională de Psihologie de la Călimăneşti-Căciulata (unde s-a început implementarea proiectului CPR)
• 2006 – Conferinţa Naţională de Psihologie de la Cluj-Napoca
• 2008 – Conferinţa Naţională de Psihologie de la Timişoara
• 2010 – Conferinţa Naţională de Psihologie de la Iaşi
• 2012 – Conferinţa Naţională de Psihologie de la Braşov
• 2019 – Conferinţa Naţională de Psihologie de la Cluj-Napoca
• 2021 – Conferinţa Naţională de Psihologie de la București
• 2023 – Conferinţa Naţională de Psihologie de la Constanța

III. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

1. Referinţe clasice (selecţie)

Bejat, M. (1972). Geneza psihologiei ca ştiinţă experimentală în România. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

Herseni, T. (1980). Cultura psihologica româneasca. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Ralea, M. şi Botez, C. (1958). Istoria psihologiei. Bucureşti: Editura Academiei R.P.R.

Roşca, A. şi Bejat, M. (1976). Istoria ştiinţelor în România. Psihologia. Bucureşti: Editura Academiei R.S.R.

2. Referinţe recente (selecţie)

David, D., Moore, M. şi Domuta, A. (2002). Romanian psychology on the international psychological scene: A preliminary critical and empirical approach. European Psychologist, 7, 153-160.

Kiss, J. F. (2013). Istoria psihologiei în Romania: Tipare şi factori ai evoluţiei în perioada totalitară şi postdecembristă. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

Mânzat, I. (2012). Istoria psihologiei universale. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic

Roşca, M. (2007). Când şi de ce a apărut sintagma „Şcoala clujeană de psihologie”? Anuarul Institutului de Istorie „Gheorghe Bariţiu” din Cluj-Napoca, Series Humanistica, V, 137–162.

Notă: Mulţumim şi colegilor Ioan Berar (Cluj-Napoca), Luminiţa Iacob (Iaşi), Nicolae Mitrofan (Bucureşti, preşedinte al APR între 2000-2017) şi Ilie Puiu Vasilescu (Bucureşti, secretar general al APR între 1990-1999) pentru unele precizări privind sinteza evoluţiei istorice prezentată mai sus, derivate din istoria profesională la care aceşti colegi au participat.